NU MĂ MAI HĂRȚUI!

„Am fost hărțuită la muncă de șeful meu, o perioadă lungă de timp. Mi-a fost foarte greu, în primul rând, să accept ideea că asta mi se întâmplă mie, că nu am susținerea conducerii, deși era atât de evident ce mi se întâmplă. Deși nu aveam prea mari speranțe că el va fi oprit, că i se vor aplica consecințe, m-a durut când am avut confirmarea clară a ignorării comportamentului lui de către conducere. Știam că nu am altă soluție decât să-mi dau demisia, pentru binele meu, pentru sănătatea mea mintală.”

Cu părere de rău, auzim despre experiențe de genul celei de mai sus foarte des, mult prea des. Sunt și mai multe despre care nu aflăm și nu vom afla niciodată.

În general, regăsim aceleași caracteristici:

Victima este o persoană pe care abuzatorul o percepe drept vulnerabilă, cu statut social inferior abuzatorului, cu rețea socială mai puțin dezvoltată, de cele mai multe ori femeie (iar abuzatorul - bărbat, în avantaj și din punct de vedere fizic), mai tânără, cu o poziție profesională inferioară (în subordinea abuzatorului), a cărei evoluție depinde direct de abuzator.

Abuzatorul este o persoană care se percepe puternică și invincibilă, crede că i se permite ceea ce își dorește să aibă, fără a ține cont de răul pe care îl provoacă celorlalți, nu respectă limitele celorlalți și le încalcă ori de câte ori are ocazia, de-a lungul timpului a construit relații personale și profesionale care să o protejeze în eventualitatea unor acțiuni de apărare din partea victimelor, se face indispensabilă (stare percepută de cei din jurul său) pentru a avea certitudinea că nu va pierde poziția socială pe care o deține, tocmai datorită protecției rețelei sociale din care face parte.

În mediul online putem regăsi articole despre studii care susțin ideea că atât în mediul academic, cât și în mediul profesional, există un tipar de comportament de susținere a acestor abuzatori dacă ei sunt considerați vedete, persoane prețioase pentru mediul în care activează, dacă aduc bani și prestigiu instituțiilor pe care le reprezintă. Colegii lor acceptă hărțuirea și o încurajează, prin decizia de a ignora strigătele de ajutor ale victimelor. Nimic nu mai contează, nici principiile morale de care țin cont în alte condiții, nici pozițiile lor de putere și factori reali de decizie, nici faptul că sunt poate singura speranță pentru victimele care nu mai au cui să ceară ajutor.

Dacă alții nu fac nimic, ce poate face persoana hărțuită? Cum se poate apăra?

În primul rând să recunoască abuzul. De obicei, atunci când cineva ne încalcă limitele personale simțim disconfort, corpul ne atenționează că ceva nu este normal. Pentru binele nostru, trebuie să fim atenți la reacțiile corpului. Iar persoana hărțuită (sub orice formă: emoțional, psihologic, fizic, sexual, etc.) are nevoie să vadă lucrurile așa cum sunt, că ea este victima hărțuirii, că acest comportament este inadmisibil, că tristețea, furia, neputința pe care le simte sunt justificate.

Este important să apeleze la ajutorul oamenilor apropiați, în care are încredere și despre care știe că o vor susține necondiționat. Să nu tacă, să împărtășească cu oameni de încredere experiența prin care trece, să numească abuzatorul, chiar dacă la prima impresie nu se paote face nimic mai mult. A verbaliza experiența abuzivă, povesti despre ea și altora este un gest de autoapărare, de neacceptare a capitulării, de neacceptare a comportamentului abuziv.

Următorul pas pe care îl va întreprinde victima este să depună plângere la toate instituțiile/persoanele competente care dețin putere mai mare decât a abuzatorului. Numai cineva cu mai multă putere decât a abuzatorului îl poate opri, ținând cont de faptul că abuzatorul nu se va opri atât timp cât nu se simte în pericol, nu simte că are ce pierde (bani, prestigiu, libertate).

În paralel, dacă este posibil, să limiteze contactul cu abuzatorul, pentru a-și asigura un mediu în care să se simtă în siguranță. Să continue cu activități care îi aduc plăcere, bucurie, care o fac să se simtă bine, care îi oferă încredere în sine. Experiența abuzivă întotdeuna lovește tare în încrederea în sine și în stima de sine. Și să țină minte un lucru: nu are de ce să-i fie rușine, nu a făcut nimic care să justifice comportamentul abuziv. Singurul vinovat pentru abuz/agresiune este abuzatorul, în niciun caz victima.

Dacă, în ciuda tuturor încercărilor, comportamentul abuziv continuă, dacă este imposibilă evitarea interacțiunii cu abuzatorul, iar contactul cu acesta acționează negativ asupra stării mentale a victimei, un pas important pe care îl poate face victima este să plece, să lase în urmă un mediu nesănătos în care nu este în siguranță.

Fără dubii, va găsi un loc mai bun unde nu va fi supusă hărțuirii, unde va fi respectată pentru cine este.

Întotdeauna există soluții pentru mai bine, chiar dacă nu le putem vedea la o primă analiză, sau chiar dacă acele soluții pot fi aplicate mai târziu decât ne-am dori.
Și întotdeauna avem nevoie de ajutor. Lupta cu o persoană abuzivă poate fi câștigată doar dacă avem ajutor.